Te invit să faci parte din grupul studenților Academiei Byblos. Ne propunem ca tu să poți aprofunda Biblia pentru tine personal.Aceasta o facem prin clase de studiu, față în față, un profesor la maxim 25 de studenți.
Forma de învățământ: frecvență redusă.
Fiecare an școlar conține:
- Două semestre a câte cinci luni fiecare
- Două weekenduri la munte
- O tabără obligatorie de vară.
Școlarizarea are loc la Brașov.
Te încurajăm să urmezi pe rând, toate cele 3 module:
Modulul I: Fundamentele (anul I-II-III)
Modulul II: Ancora (anul IV-V-VI)
Modulul III: Semănătorul (anul VII-VIII-IX)
La cerere se pot parcurge două module în paralel.
Modalitatea de studiu:
• Câte o întâlnire lunară, timp de 10 luni (vezi calendarul de mai jos).
• Întâlnirea lunară conține trei ore de predare a câte 50 de minute fiecare precum și o sesiune de întrebări și răspunsuri.
• Studenții și profesorii servesc masa de prânz în comunun, oacazie în care continua discuțiile (observații, întrebări și prientenii).
• Fiecare student prezintă periodic un eseu biblic în fața clasei (5-15 minute)
• Semestrul se încheie cu verificarea cu o mini-sesiune de verificare a cunoștințelor biblice acumulate.
Costuri:
Cursurile sunt gratuite, participanții urmând a achita doar eventualele costuri pentru cazare și masă dacă vin din alte localtății. Orice donații sunt binevenite.
Oferim:
materiale de studiu și înregistrări. La sfârșit de semestru se fac evaluări obligatorii pentru fiecare materie parcursă (mini-sesiune).
Cerințe de absolvire:
Prezența în clasa de studiu la min 75% din cursuri.
Parcurgerea temelor de clasă.
Participarea în weekendurile la munte si la examene.
Participarea la tabăra de vară (costuri minime).
La sfârșitul fiecărui modul de trei ani, în urma examenului final, se oferă Diploma de Excelență.
Calendar 2025-2026
Anul I
Semestrul I:
1 noiembrie 2025, 15 noiembrie, 13 decembrie 9-10-11 ianuarie: veekend la munte + sesiune
Semestrul II:
14 februarie, 14 martie, 11 aprilie, 9 mai 2026, 12-13-14 iunie 2026: weekend la munte + sesiune
Tabăra de vară I: august 2026
Anul IV
Semestrul I
27 septembrie, 25 octombrie, 22 noiembrie, 27 dec. 23, 24, 25 ian. 2026: weekend la munte + sesiune
Semestrul II
28 februarie, 28 martie, 25 aprilie, 23 mai, 26, 27, 28 iunie 2026: weekend la munte + sesiune
Tabăra de vară : 16-23 august 2026 la Ozunca Băi.
Corpul profesoral:
1. Dr. Traian Aldea
2. Profesor Florin Lăiu
3. Pastor Radu Gabriel
4. Pastor Ștefăniță-Marian Poenariu
5. Pastor Niculescu Emilian
6. Pastor Adalbert Orban
7. Valentin Bota
8. Ing. Petrică Cristescu
9. Szasz Daniel
10. Poenariu Gelu
11. S.Ing Duțu Ilie
12..Alți profesori invitați
12 octombrie 2025
24 decembrie 2022
Prea fericită mamă
În urmă cu trei luni am întâlnit o mamă cu patru copii pe care îi împingea cu căruciorul la Kaufland și am scris despre aceasta.
Dar zilele trecute am întâlnit-o din nou pe mama cu cele patru privighetori în Piața Sfatului. Ciripitul păsărelelor ei voioase m-au făcut să îmi amintesc de ei. M-am apropiat din nou de mamă și am întrebat-o dacă își amintește că i-am cerut permisiunea să-i fac o fotografie. Și-a amintit. I-am spus că am scris despre acel moment. A vrut să citească ce am putut scrie așa că ne-am făcut prieteni pe Facebook.
Acum realizez că subiectul eseului nu este Shopping cart sau Coșul de cumpărături, pe românește. Subiectul principal nu este nici despre bunicul fericit care ar dori să își ducă nepotul în cărucior la cumpărături. Nici despre mamele care au decis să nu facă avort sau bunicii bărbați căsătoriți cu bunici bărbați. Subiectul eseului ar trebui să fie o (prea) fericită mamă cu patru copii pretutindeni după ea. O minune extrem de rară în zilele noastre când femeia dorește să fie egala bărbatului.
Statul încearcă să ajute pe aceste mame. Cum? Scoțându-le la muncă și oferind beneficii angajatorilor: dacă ai ca angajată o mamă cu patru copii și lucrează o jumătate de normă, O vei plăti o jumătate de salariu dar ea va primi va primi salariul întreg, diferența suportând-o statul.
Aflată în acea jumătate de normă la muncă, cei patru copii vor zbengui nestingheriți singuri acasă.
Lasă să simtă și ei ce simt milioane de copii români care stau acasă în timp ce mama și tata sunt sclavi la patroni sau la stat și singura lor fericire este televizorul și telefonul cu jocuri de pe Internet.
Dar mă uit la acești patru copii minunați: sunt liberi și fericiți pentru că mama lor a decis să fie mamă. Să fie doar a lor.
Ce mi-aș fi dorit în copilărie o asemenea mamă!
23 decembrie 2022
Shopping cart
Ne-am întâlnit în Tărâmul Cumpărăturilor. Eu veneam de la serviciu, ea sosea din Tărâmul Iubirii. Copiii i-a încărcat într-un tren de cumpărături, locomotiva care împingea era chiar ea.
Am vazut o mamă fericită cu patru copii: unul era atârnat pe piept într-un săculeț de copii; doi se jucau în căruciorul de cumpărături; al patrulea, o fetiță, cânta veselă din partea de jos a căruciorului, acolo unde se pun baxurile cu apă până ajungi la casă să achiți cu cardul.
Am intrebat-o dacă nu îi este greu cu patru copii. Nicidecum, mi-a răspuns zâmbind.
I-am urmarit cu privirea printre rafturi căutând să le fac o fotografie discretă. Cum m-aș fi simțit însă dacă se întorcea și mă vedea? De aceea am întrebat-o dacă îmi permite să-i fac o fotografie cu cei patru copii în căruciorul de cumpărături pentru că îmi plac copiii.
Desigur, mi-a răspuns mama. Însă vă rog să nu apară chipul copiilor în poză, mi-a zis ea. În acel moment doi copii din cărucior se jucau și nu le vedeam ochiișorii. Bebelușul dormea dus la pieptul ei, fetița dulce de la demisol cânta, doi se jucau și cântau. Cu grijă mama i-a indreptat fața unuia dintre ei în altă parte ca să nu îi fotografiez zâmbetul.
Prea multă muzică și bucurie în poză a rezultat! Nu sunt obișnuit pentru că am avut doar un singur copil care acum are și el un singur copil la rândul lui. Cel mic nu se vedea aproape deloc în acel moment. Nu mi-am schimbat poziția pentru a se vedea toți cinci de teama de a nu zbura din poză. Eram foarte bucuros că mi-a permis chiar și așa să le surpind fericirea într-o fotografie de Facebook care apără dreptul mamelor la avort.
Aceasta femeie senină și fără unghiile făcute (căci nu cred că mai avea timp de așa ceva), își apără dreptul de a fi o mamă fericită cu acești patru copii, bombe de energie și de joacă.
Cel mai fericit sunt eu pentru că am rămas cu o fotografie. La aceasta mă uit din când în când până când Bernard, nepoțelul meu de un an și ceva, revine în țara mea din țara părinților ei. Și pe el îl împinge în shopping cart mama lui.
E plăcut să mergi la cumpărături, ca mamă, cred. Dar e mult mai plăcut să duci un copil în shopping cart ca bunic! Abia aștept să revină în țară! Sper să mi-l dea să fim doar noi doi, și alții să ne fotografieze fără știrea noastră.
Mă bucur că nora mea nu și-a folosit dreptul ei inalienabil la avort.
Stau și mă întreb în sinea mea: dacă mi-aș fi folosit și eu dreptul inalienabil la dragoste de orice fel, și m-aș fi însurat în tinerețe cu un viitor bunic simpatic, oare aș mai simți acum aceleași sentimente de bunic?
La aceste lucruri mă gândesc acum în urma a ceea ce mi s-a întâmplat mai ieri când veneam de la Academia Byblos și femeia sosea din Love-Land și cele patru privigehtori ale ei se jucau și cântau și tatăl lor se gândea la ei în timp ce își făcea treaba la servici, și eu îi fotografiam iar ei își făceau cumpărături fericiți la Kauf-Land.
09 octombrie 2022
Suferința în iarnă
E atâta suferință în jur. Întoarcem capul ca să n-o vedem și urechile ni le astupăm cu muzică la căști.
Suntem în prag de iarnă. Printre mahalale Brașovului, printre canale, prin grotele de După Ziduri, în case părasite, în jurul gării, prin pădurile din jur există o specie numită om-animal. Nu pentru ca aș crede cumva în evouție. Eu cred în involutie. Dar aceste creaturi seamănă cu omul preistoric pentru că merg pe două picioare, au barbă ca de leu și un miros puternic de câini vagabonzi. Supraviețuiesc ca animalele zbătându-se doar pentru hrana de azi.
De la urși au căpătat îndemânarea de a găsi mâncare în containere. De la om au moștenit plăcerea de a savura alcool. În fiecare zi găsesc atâta băutură abandonată în sticle începute încât le este suficient pentru a-și menține constantă concentrația din sânge. Tremură atunci aceasta scade și cerșesc bani pentru pâine de la oamenii-oameni. Aceștia le oferă generos hârtii de un leu pe care le strâng pentru a cumpăra de la alimentară spirt albastru. Știu chiar să socotească cât costă un flacon.
Într-o toamnă am întâlnit la Poarta Schei o astfel de ființă cu barbă. - Sunteți domnul Vali, nu-i așa? Ne-am cunoscut la Penitenciarul Codlea, mi-a zis o față necunoscută. - Da, acum te cunosc, i-am răspuns, după ce i-am văzut ochii. - Vine iarna, domnu Vali și e frig afară. Vreau să vă rog pentru Roland. E mai tânăr ca noi și nu ar rezita în ger. Ajutați-l să-și găsească un adăpost pentru această iarnă. Noi suntem mai rezisenți, putem dormi în clădiri părăsite, fără geamuri iar dacă cumva înghețăm, nu e o pierdere prea mare. Dar el e tânăr. Ajutați-l!
Cât a fost vară sau toamnă călduroasă, a fost bine pentru aceste neființe. Gaseau ușor mâncare-ntre gunoaie, chiar și haine mai găseau. Noaptea le era chiar plăcut să doarmă sub stele. Acum însă se tem pentru că știu ce au îndurat iarna trecută când termomentrul arăta minus șaptesprezece grade.
Când cade zăpada povestea se schimba. Omătul acoperă gunoaiele și vor suferi de foame. Încălțămintea ruptă se udă și picioarele îngheață. Noaptea e mai lungă, sub stele e greu când crapă lemnele de frig.
Cei mai norocoși dintre ei au prieteni printre vânzătorii de la chioșcuri obișnuiți cu frigul. Sau mai cunosc vreun chelner de la care primesc un ceai fierbinte.
Dar majoritatea acestor oameni-animale nu sunt prietenoase. Au suferit mult din partea oamenilor-oameni. Datorită mirosului de porc pe care îl degajă sunt evitați, ținuți la distanță. Frumoasa barbă nepieptănată de diferite nuanțe le ține de cald cald iar părul vulvoi, încleiat, e ca o căciulă. Înfofoliți cu multe rânduri de zdrente, groase și subțiri, ei pot rezista la Polul Nord.
Datorită frigului de iarna trecută, unora le-au înghețat degetele și acum umblă în cârje sau sunt împinși pe un cărucior cu cauciucul spart de către un amic de băutură cu nasul roșu, umflat și vânăt. De fapt nu toți au cârje. Unii au doar niște bețe groase din pădure care le slujesc drept sprijin la mers.
Cei mai multi nu vorbesc cu nimeni. Poate în cel mai bun caz, mormăie câte ceva cu alții de teapa lor sau atunci când primesc milă de la cineva. Dacă primesc ceva bani din cerșit, își cumpără în primul rând doza zilnică de alcool medicinal să se încalzească. Aceasta le subțiază puțina minte care le-a mai rămas, voința le-o suprimă și le topește și speranța că ar putea evolua în oameni.
Dacă ai văzut astfel de specii, probabil, întorci și tu capul în direcția opusă, ca și mine. Nu vrem să ne stricăm cheful de viață, de muncă și de fericire pe care-l mai avem. În casele noastre e cald acum căci centrale Viessmann își fac bine treaba chiar dacă gazul din Rusia se va scumpi la iarnă. Scoatem hrană din frigider oricâtă vrem și o încălzim la microunde. Poate mai servim o pizza în oraș din când în când. Iar când ne premiem, ne cumpăram o ciocolata sau un fruct exotic adus din țările calde. Suntem bucuroși dacă avem în jurul nostru copii care cresc falnici ca stejarii și mergem cu ei la schii sau la patinoar.
Dar ce faci dacă vezi din întâmplare copii de oameni-animale? Dar când vezi un betiv zdrențuros zăcând în propria urină, în noaptea de Crăciun în care ninge cu fulgi mari pe acorduri de Silent Night? Ne prefacem că nu îi observăm?
Pe unii dintre acești copii lipsiți de viitor îi poți vedea cum inspiră din pungi cu aurolac. Au o privire pierdută și mers împleticit. Sunt sute de astfel de băieți și fete prin canalele noastre. Domnișoarele rămân uneori însărcinate în somn. Sunt copii fugiți de acasă să scape de bătaia unui tată alcoolic, copii ce niciodată nu au auzit un ”Te iubesc!”
Nu au avut cărți și caiete de școală, nu știu să citească sau să scrie. Ei vor fi oamenii-animale de mâine. Parte din ei devin infractori fără voie ajungând la penitenciar.
Pe unul dintre ei l-am cunoscut la Codlea. Un tânăr chipeș numit Roland. Ne-am împrietenit. Când s-a eliberat a plecat la Brăila devenind cioban la un patron fără suflet. După câteva luni nu i-a mai dat banii conveniți transformându-l în sclav fără drepturi.
A fugit de acolo și s-a întors la Brașov. În spatele bisericuței catolice de lângă Tearul Dramatic și-a întâlnit colegii de penitenciar mai mari, cu experiența iernilor aspre. Acolo ei fac de strajă și foc toată noaptea și învârt ciorba de bolovani într-un ceaun în care au aruncat ceva legume și sare. Fiecare e cu sticla lui. Cel care nu a găsit vreuna, primește cu drag de la colegi. Alcoolul le dă putere și le zdrobește voința.
Prietenii lui Roland m-au întânit la Poarta Schei rugându-mă să am grijă în acea iarnă de el. L-am întâlnit a doua zi tot acolo adus de confrați. - Domnu Vali, nu v-ați schimbat deloc, mi-a zis Roland, un tânăr uscățiv îmbrăcat cam subțirel. L-am dus la prietenul meu Geza, maghiar din născare, care mai adăpstește sub acoperișul lui foști pușcăriași, boschetari sau adolescenți fugiți de acasă. Pe toți îi înregistrează la postul de Poliție din satul lui ca să nu fie probleme. Soția lui se uită pieziș când mai aduce un oaspete în casă.
Pe Roland, după ce l-a primit, l-a pus să se spele. Avea râie pe spate. I-a tratat rănile și i-a dat haine curate de schimb. I-a pus așternut curat pe un pat într-o cameră încălzită cu lemne care avea și o masă și un scaun. Pe masă era o Biblie cu coperțile tocite și paginile picurate cu lacrimi de boschetari. L-a pus să învețe cele Zece Porunci. Roland le-a învățat. Roland știa foarte frumos să citească, precum un crainic de radio la un post național.
Când a venit primăvara, Roland a plecat fără să-și ia rămas bun și fără să mulțumească. Primise de la cineva 20 de lei și a considerat de ajuns ca să-și ia viața în mâini și să redevină liber să cumpere lichiorul albastru cu gust de farmacie.
Ulterior l-am întâlnit la bisericuța catolică de lângă Teatrul Dramatic. Hainele nu mai erau curate, ba chiar puțeau. - Domnu Vali, nu vă supărați pe mine. Eu sunt un om liber. Nu pot trăi într-o casă normală. I-am admirat dorința de libertate. Am văzut ce înseamnă libertate fără voință și dorință de a trăi ca un om-om. Am văzut din nou un om-animal. Alcoolul a biruit din nou.
Ce am putea face pentru ei?
Întoarcem capul și grăbiți urcăm în autobuzul care ne duce în apartamentul călduros de la bloc.
Le dăm 10 lei și ne-am făcut datoria.
Ne facem semnul crucii și spunem o scurtă rugaciune în gând către Fecioara Maria pentru ca Dumnezeu să se îndure de ei.
Strigăm la ei să plece departe de noi. Dacă nu ascultă, aruncăm cu ceva după ei.
Îi dăm pe mâna poliției comunitare pentru că au încercat să smulgă sacoșa cu mâncare din mâna unei pensionare.
Ii înregimentăm într-o casă de copii, pe cei cu vârsta corespunzătoare.
Scriem un articol despre ei în ziarul Transilvania Express.
Le facem o poză și o punem în Internet.
Le întindem un măr și o chiflă.
Îi visăm noaptea într-un coșmar.
Sau…………..?
Tu cei ai face?
Daca ai un raspuns la aceasta intrebare, fă-mi-l și mie cunoscut. Aș vrea să știu ce este de făcut. Acuuum, până nu vine zăpada!
Altfel, până la primăvară, te invit să vezi cum îi inmormântează Primăria în cimitirul săracilor. Iar pe cei care scapă cu viața în acest sezon, te invit să ii privești la Penitenciarul Codlea. Unde ai prefera să îi găsești?
Scrie-mi te rog răspunsul tău la comentarii. Ce putem face pentru copiii de om-animal? Cum să reacționăm cu efect pozitiv la suferința din jur? Ce soluții găsim pentru refugiații de război? Cum putem opri războiul? Dar suferința?
Suntem în prag de iarnă. Printre mahalale Brașovului, printre canale, prin grotele de După Ziduri, în case părasite, în jurul gării, prin pădurile din jur există o specie numită om-animal. Nu pentru ca aș crede cumva în evouție. Eu cred în involutie. Dar aceste creaturi seamănă cu omul preistoric pentru că merg pe două picioare, au barbă ca de leu și un miros puternic de câini vagabonzi. Supraviețuiesc ca animalele zbătându-se doar pentru hrana de azi.
De la urși au căpătat îndemânarea de a găsi mâncare în containere. De la om au moștenit plăcerea de a savura alcool. În fiecare zi găsesc atâta băutură abandonată în sticle începute încât le este suficient pentru a-și menține constantă concentrația din sânge. Tremură atunci aceasta scade și cerșesc bani pentru pâine de la oamenii-oameni. Aceștia le oferă generos hârtii de un leu pe care le strâng pentru a cumpăra de la alimentară spirt albastru. Știu chiar să socotească cât costă un flacon.
Într-o toamnă am întâlnit la Poarta Schei o astfel de ființă cu barbă. - Sunteți domnul Vali, nu-i așa? Ne-am cunoscut la Penitenciarul Codlea, mi-a zis o față necunoscută. - Da, acum te cunosc, i-am răspuns, după ce i-am văzut ochii. - Vine iarna, domnu Vali și e frig afară. Vreau să vă rog pentru Roland. E mai tânăr ca noi și nu ar rezita în ger. Ajutați-l să-și găsească un adăpost pentru această iarnă. Noi suntem mai rezisenți, putem dormi în clădiri părăsite, fără geamuri iar dacă cumva înghețăm, nu e o pierdere prea mare. Dar el e tânăr. Ajutați-l!
Cât a fost vară sau toamnă călduroasă, a fost bine pentru aceste neființe. Gaseau ușor mâncare-ntre gunoaie, chiar și haine mai găseau. Noaptea le era chiar plăcut să doarmă sub stele. Acum însă se tem pentru că știu ce au îndurat iarna trecută când termomentrul arăta minus șaptesprezece grade.
Când cade zăpada povestea se schimba. Omătul acoperă gunoaiele și vor suferi de foame. Încălțămintea ruptă se udă și picioarele îngheață. Noaptea e mai lungă, sub stele e greu când crapă lemnele de frig.
Cei mai norocoși dintre ei au prieteni printre vânzătorii de la chioșcuri obișnuiți cu frigul. Sau mai cunosc vreun chelner de la care primesc un ceai fierbinte.
Dar majoritatea acestor oameni-animale nu sunt prietenoase. Au suferit mult din partea oamenilor-oameni. Datorită mirosului de porc pe care îl degajă sunt evitați, ținuți la distanță. Frumoasa barbă nepieptănată de diferite nuanțe le ține de cald cald iar părul vulvoi, încleiat, e ca o căciulă. Înfofoliți cu multe rânduri de zdrente, groase și subțiri, ei pot rezista la Polul Nord.
Datorită frigului de iarna trecută, unora le-au înghețat degetele și acum umblă în cârje sau sunt împinși pe un cărucior cu cauciucul spart de către un amic de băutură cu nasul roșu, umflat și vânăt. De fapt nu toți au cârje. Unii au doar niște bețe groase din pădure care le slujesc drept sprijin la mers.
Cei mai multi nu vorbesc cu nimeni. Poate în cel mai bun caz, mormăie câte ceva cu alții de teapa lor sau atunci când primesc milă de la cineva. Dacă primesc ceva bani din cerșit, își cumpără în primul rând doza zilnică de alcool medicinal să se încalzească. Aceasta le subțiază puțina minte care le-a mai rămas, voința le-o suprimă și le topește și speranța că ar putea evolua în oameni.
Dacă ai văzut astfel de specii, probabil, întorci și tu capul în direcția opusă, ca și mine. Nu vrem să ne stricăm cheful de viață, de muncă și de fericire pe care-l mai avem. În casele noastre e cald acum căci centrale Viessmann își fac bine treaba chiar dacă gazul din Rusia se va scumpi la iarnă. Scoatem hrană din frigider oricâtă vrem și o încălzim la microunde. Poate mai servim o pizza în oraș din când în când. Iar când ne premiem, ne cumpăram o ciocolata sau un fruct exotic adus din țările calde. Suntem bucuroși dacă avem în jurul nostru copii care cresc falnici ca stejarii și mergem cu ei la schii sau la patinoar.
Dar ce faci dacă vezi din întâmplare copii de oameni-animale? Dar când vezi un betiv zdrențuros zăcând în propria urină, în noaptea de Crăciun în care ninge cu fulgi mari pe acorduri de Silent Night? Ne prefacem că nu îi observăm?
Pe unii dintre acești copii lipsiți de viitor îi poți vedea cum inspiră din pungi cu aurolac. Au o privire pierdută și mers împleticit. Sunt sute de astfel de băieți și fete prin canalele noastre. Domnișoarele rămân uneori însărcinate în somn. Sunt copii fugiți de acasă să scape de bătaia unui tată alcoolic, copii ce niciodată nu au auzit un ”Te iubesc!”
Nu au avut cărți și caiete de școală, nu știu să citească sau să scrie. Ei vor fi oamenii-animale de mâine. Parte din ei devin infractori fără voie ajungând la penitenciar.
Pe unul dintre ei l-am cunoscut la Codlea. Un tânăr chipeș numit Roland. Ne-am împrietenit. Când s-a eliberat a plecat la Brăila devenind cioban la un patron fără suflet. După câteva luni nu i-a mai dat banii conveniți transformându-l în sclav fără drepturi.
A fugit de acolo și s-a întors la Brașov. În spatele bisericuței catolice de lângă Tearul Dramatic și-a întâlnit colegii de penitenciar mai mari, cu experiența iernilor aspre. Acolo ei fac de strajă și foc toată noaptea și învârt ciorba de bolovani într-un ceaun în care au aruncat ceva legume și sare. Fiecare e cu sticla lui. Cel care nu a găsit vreuna, primește cu drag de la colegi. Alcoolul le dă putere și le zdrobește voința.
Prietenii lui Roland m-au întânit la Poarta Schei rugându-mă să am grijă în acea iarnă de el. L-am întâlnit a doua zi tot acolo adus de confrați. - Domnu Vali, nu v-ați schimbat deloc, mi-a zis Roland, un tânăr uscățiv îmbrăcat cam subțirel. L-am dus la prietenul meu Geza, maghiar din născare, care mai adăpstește sub acoperișul lui foști pușcăriași, boschetari sau adolescenți fugiți de acasă. Pe toți îi înregistrează la postul de Poliție din satul lui ca să nu fie probleme. Soția lui se uită pieziș când mai aduce un oaspete în casă.
Pe Roland, după ce l-a primit, l-a pus să se spele. Avea râie pe spate. I-a tratat rănile și i-a dat haine curate de schimb. I-a pus așternut curat pe un pat într-o cameră încălzită cu lemne care avea și o masă și un scaun. Pe masă era o Biblie cu coperțile tocite și paginile picurate cu lacrimi de boschetari. L-a pus să învețe cele Zece Porunci. Roland le-a învățat. Roland știa foarte frumos să citească, precum un crainic de radio la un post național.
Când a venit primăvara, Roland a plecat fără să-și ia rămas bun și fără să mulțumească. Primise de la cineva 20 de lei și a considerat de ajuns ca să-și ia viața în mâini și să redevină liber să cumpere lichiorul albastru cu gust de farmacie.
Ulterior l-am întâlnit la bisericuța catolică de lângă Teatrul Dramatic. Hainele nu mai erau curate, ba chiar puțeau. - Domnu Vali, nu vă supărați pe mine. Eu sunt un om liber. Nu pot trăi într-o casă normală. I-am admirat dorința de libertate. Am văzut ce înseamnă libertate fără voință și dorință de a trăi ca un om-om. Am văzut din nou un om-animal. Alcoolul a biruit din nou.
Ce am putea face pentru ei?
Întoarcem capul și grăbiți urcăm în autobuzul care ne duce în apartamentul călduros de la bloc.
Le dăm 10 lei și ne-am făcut datoria.
Ne facem semnul crucii și spunem o scurtă rugaciune în gând către Fecioara Maria pentru ca Dumnezeu să se îndure de ei.
Strigăm la ei să plece departe de noi. Dacă nu ascultă, aruncăm cu ceva după ei.
Îi dăm pe mâna poliției comunitare pentru că au încercat să smulgă sacoșa cu mâncare din mâna unei pensionare.
Ii înregimentăm într-o casă de copii, pe cei cu vârsta corespunzătoare.
Scriem un articol despre ei în ziarul Transilvania Express.
Le facem o poză și o punem în Internet.
Le întindem un măr și o chiflă.
Îi visăm noaptea într-un coșmar.
Sau…………..?
Tu cei ai face?
Daca ai un raspuns la aceasta intrebare, fă-mi-l și mie cunoscut. Aș vrea să știu ce este de făcut. Acuuum, până nu vine zăpada!
Altfel, până la primăvară, te invit să vezi cum îi inmormântează Primăria în cimitirul săracilor. Iar pe cei care scapă cu viața în acest sezon, te invit să ii privești la Penitenciarul Codlea. Unde ai prefera să îi găsești?
Scrie-mi te rog răspunsul tău la comentarii. Ce putem face pentru copiii de om-animal? Cum să reacționăm cu efect pozitiv la suferința din jur? Ce soluții găsim pentru refugiații de război? Cum putem opri războiul? Dar suferința?
02 septembrie 2015
15 august 2011
Uneori e periculos sa lucrezi cu romii
Lucrez ca voluntar in satul celor 70 de bordeie din decembrie 2009, deci de un an si jumatate. M-am legat sufleteste de acesti oameni si in special de copii.
Multi cunoscuti de-ai mei m-au “incurajat” sa renunt si sa aleg un alt domeniu in care sa am satisfactii mai mari si in care sa reusesc. Mi s-a prezis ca nu voi avea rezultate si ca voi abandona cand voi intelege ca nu merita sa te sacrifici pentru acesti oameni. Am ignorat toate aceste sfaturi considerand ca persoanele respective gresesc pe motive rasiale.
Insa nu pot nega faptul ca de mai multe ori am avut mari probleme din partea unor locuitori din acest sat.
Citeste continuarea aici
Multi cunoscuti de-ai mei m-au “incurajat” sa renunt si sa aleg un alt domeniu in care sa am satisfactii mai mari si in care sa reusesc. Mi s-a prezis ca nu voi avea rezultate si ca voi abandona cand voi intelege ca nu merita sa te sacrifici pentru acesti oameni. Am ignorat toate aceste sfaturi considerand ca persoanele respective gresesc pe motive rasiale.
Insa nu pot nega faptul ca de mai multe ori am avut mari probleme din partea unor locuitori din acest sat.
Citeste continuarea aici
23 ianuarie 2011
Povestea unui detinut pe viata eliberat
Cand vorbesc despre detinutii pe viata parca ma mananca ceva pe sira spinarii. Sa stii ca esti inchis intr-o celula pentru tot restul vietii nu este usor de suportat. Am vazut astfel de detinuti si la Penitenciarul Codlea unde activez ca voluntar. Am vorbit cu unii din ei printre grilajele de fier care ii opreau sa iasa din camera. Cu un altul am vorbit fata in fata, liber, la intalnirile pe care le avem cu persoanele private de libertate. Ii privesc cu compatimire si parca as dori sa fac ceva pentru ei dar nu stiu ce.
Un prieten de-al meu, tot din Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Mihai Enea, a facut o promisiune unui vieţaş. Mai jos este redat articolul scris de el. Parca mi-as dori sa fac si eu ceva asemanator pentru un alt detinut pe viata, Robert pe care l-am intalnit la Codlea. Exemplul prietenului meu ma inspira....
Citeste mai mult aici
Un prieten de-al meu, tot din Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Mihai Enea, a facut o promisiune unui vieţaş. Mai jos este redat articolul scris de el. Parca mi-as dori sa fac si eu ceva asemanator pentru un alt detinut pe viata, Robert pe care l-am intalnit la Codlea. Exemplul prietenului meu ma inspira....
Citeste mai mult aici
21 decembrie 2010
Strangem impreuna pachete cu daruri pentru copii?
Te invit sa facem ceva cu folos pana la Craciun.
Doresc sa strangem pentru copiii din Satul 70 un numar de 200 de pachete cu cadouri.
Ne poti ajuta sa ne atingem scopul?
Citeste mai mule informatii aici:
http://copilandria.wordpress.com/2010/12/21/copilandria-continua/
Doresc sa strangem pentru copiii din Satul 70 un numar de 200 de pachete cu cadouri.
Ne poti ajuta sa ne atingem scopul?
Citeste mai mule informatii aici:
http://copilandria.wordpress.com/2010/12/21/copilandria-continua/
Ce ai mancat azi dimineata?
Redau mai jos o poezie scrisa de mine in urma unor trairi interioare intense avute in urma contactului cu tineri drogati. Desi stiam de existenta lor, de curand am putut sa ii vad de foarte aproape.
M-am gandit la cata suferinta pot provoca parintilor lor.
M-am gandit la cata suferinta pot provoca parintilor lor.
30 ianuarie 2010
S.O.S. – HELP !!!
Dupa cum sti, de aproape opt ani, lucrez ca voluntar al Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aici ne ocupam de reintegrarea detinutilor in societate si sprijinrea famiilor lor (in special a copiilor acestora).
Am intalnit o situatie speciala si iti cer sprijinul. Lucrez de luna trecuta cu familiile a doi detinuti dintr-un sat din judetul Covasna. Satul acesta este destul de izolat de restul localitatilor iar aici, am descoperit ca sunt mai multe persoane private de libertate aflate in diferite penitenciare din Romania.
Satul (sau ma bine zis, catunul) are 70 de case in care locuiesc tot atatea familii. Unele familii au pana la 14 copii. Dupa cum banuiesti ei sunt de etnie tiganeasca insa nu sunt vinovati ca s-au nascut in acest mediu. Iarna nu poti ajunge in sat decat pe jos sau, eventual daca ai masina de teren echipata cu lanturi. Mijloacele curente de deplasare pana la soseaua judeteana sunt carutele trase de cai. Ele indeplinesc si rolul de SALVARE cand cineva trebuie sa se interneze in spital pentru vreo problema medicala.
M-am legat afectiv de aceste doua familii, fiecare cu cate 4 copii, intretinute doar de mame deoarece tatii sunt in puscarie. Insa nu pentru aceste familii iti scriu ci pentru restul de 68 de familii care traiesc in conditii asemanatoare, sau mai grele. Veniturile lunare ale acestor doua familii constau doar in ajutoarele de stat pentru copii (pentru un copil 10 Eur/luna sau 40 RON si 20 Euro sau 80 RON pentru un adult).
Citeste continuarea aici....
Am intalnit o situatie speciala si iti cer sprijinul. Lucrez de luna trecuta cu familiile a doi detinuti dintr-un sat din judetul Covasna. Satul acesta este destul de izolat de restul localitatilor iar aici, am descoperit ca sunt mai multe persoane private de libertate aflate in diferite penitenciare din Romania.
Satul (sau ma bine zis, catunul) are 70 de case in care locuiesc tot atatea familii. Unele familii au pana la 14 copii. Dupa cum banuiesti ei sunt de etnie tiganeasca insa nu sunt vinovati ca s-au nascut in acest mediu. Iarna nu poti ajunge in sat decat pe jos sau, eventual daca ai masina de teren echipata cu lanturi. Mijloacele curente de deplasare pana la soseaua judeteana sunt carutele trase de cai. Ele indeplinesc si rolul de SALVARE cand cineva trebuie sa se interneze in spital pentru vreo problema medicala.
M-am legat afectiv de aceste doua familii, fiecare cu cate 4 copii, intretinute doar de mame deoarece tatii sunt in puscarie. Insa nu pentru aceste familii iti scriu ci pentru restul de 68 de familii care traiesc in conditii asemanatoare, sau mai grele. Veniturile lunare ale acestor doua familii constau doar in ajutoarele de stat pentru copii (pentru un copil 10 Eur/luna sau 40 RON si 20 Euro sau 80 RON pentru un adult).
Citeste continuarea aici....
23 ianuarie 2010
Fetița lui Petrică
Aveam în grupul de consiliere de la Penitenciarul Codlea un deținut pe nume Petrică. Stătea mereu în prima bancă și participa cu interes la întâlnirile noastre. Nu era ca alți deținuți care, la sfârșitul întâlnirii veneau să ceara câte ceva, de fiecare data aceiași și de fiecare dată altceva: nu li se mai terminau cererile niciodată. Petrică nu cerea nimic.
Într-o sâmbătă dimineață, la ora noastră obișnuită de întâlnire, Petrică dorește să facă o rugăciune. În rugăciunea simplă pe care a rostit-o se rugă fierbinte pentru fetița lui ca să nu fie trimisă de către soția sa la orfelinat datorită lipsurilor materiale.
La sfârșitul întâlnirii l-am întrebat în particular despre ce este vorba. Mi-a spus că i-a scris mama sa cum că soția lui dorește să-i dea fetița la orfelinat în îngrijire temporară pentru că nu are ce să-i dea de mâncare. Însă el o ruga stăruitor să mai reziste încă două luni pâna se întoarce acasă.
Petrică fusese închis pentru faptul ca “luase” niște fier vechi din curtea unei instituții de stat, fier pe care îl dusese la un Centru de Reciclare a metalelor de unde primise ceva bani ca să cumpere de mâncare pentru familie.
În faza când încă se mai cerceta cazul său, polițistul care făcea ancheta i-a cerut mită 300 RON (aproximativ 80 Euro) ca să claseze acest caz și Petrică să scape de închisoare. Însă Petrică nu a avut de unde să plătească acești bani și a “plătit” cu vreo 3 ani de închisoare. Acum regreta fapta făcută și ne-a promis că niciodata, niciodată, chiar dacă ar fi să moară de foame, nu va mai fura nimic, nici un capăt de ață.
M-a rugat ca, dacă cumva ajung la fetița lui, să îi duc un caiet de școală și un creion.
Mi-a dat adresa unde se afla familia sa, la vreo 80 km de Brașov, într-un sat, lângă Rupea. Casa lui nu avea număr. De la Rupea urma să ajung în satul său pe un drum neasfaltat, într-o zona pitorească cu dealuri.
Înainte să plec de acasă spre locuința lui am pus în portbagaj niște alimente de bază de care bănuiam că familia lui ar avea nevoie.
Intrând în satul său, am întrebat de familia lui Petrică iar un domn mi-a spus că se află la marginea cealaltă a satului în zona numită ȚIGĂNIE. Ajuns aici, trec peste un pârâu fără pod. Pe dealul din față văd înșirate mai multe căsuțe mici, de lemn.
Urc câțiva metri până la prima locuință și întreb de familia lui Petrică.
-Eu sunt mama lui Petrică, îmi spune o femeie în vârstă. I-am spus cine sunt și cum am ajuns acolo.
-Poftiți înăuntru. Azi noapte am visat că veți veni aici, a zis ea. M-am mirat.
Am intrat într-un fel de bucătărie fără ușă în care, pe o vatră, se cocea ceva, ca un fel de plăcintă. Bucătaria nu avea dușumea sau gresie, ci pământul gol era podeaua sa. Din bucătărie intru în “sufragerie” adică singura cameră a acelui bordei. În cameră erau doua paturi, o masă, un dulap și o sobă. Pe unul dintre paturi stătea întins un bătrânel unscățiv, la vreo 60 de ani, care se ridică pe șezut atunci când am intrat în cameră. El era tatăl vitreg al lui Petrica și îmi spune că are o tumoare la creier. De aceea amețește repede și stă la pat.
Le spun motivul venirii mele acolo și anume ca să transmit un mesaj din partea lui Petrică pentru soția lui pentru ca aceasta să nu-și lase fetița la orfelinat. Părinții imi spun că au convins-o pe mama fetiței să nu o mai lase la orfelinat. Mama lui spune ca “a păruit-o bine” ca să renunțe. Soția lui Petrică se află în satul vecin fiindcă s-a dus să locuiasca la sora ei. Fetița lor o țineau bătrânii acum.
Tocmai atunci intră în cameră și fetița lui Petrică: o fetiță brunețică, dulce, de vreo șapte anișori, cu ochi limpezi chiar dacă hainele de pe ea erau ponosite. Era în clasa întâi la școală. Învăța să scrie. Deci problema fetiței lui Petrică se rezolvase: nu mai trebuia să meargă la orfelinat fiindcă o țineau bătrânii. Îi rog atunci să scrie un bilet lui Petrică să îl liniștească în legătură cu fetița sa.
Bătrânul îi cere fetiței caietul de școală să rupă de acolo o foaie ca să ii scrie câteva vorbe lui Petrică. Deși fetița era în clasa întâi, singurul ei caiet era un caiet primit gratuit de la guvernul Năstase (scria asta pe copertă), un caiet dictando deși copiii de clasa întâi învață să scrie pe niște caiete speciale Tip I sau Tip II. Atunci mi-am amintit de ce mi-a spus Petrică să ii duc un caiet și un creion fetiței sale și i le-am dat.
Dupa ce scrise scurta scrisoare catre Petrică, bătrânelul îmi arătă un bilet primit de la Petrică pe care erau scrise versurile unei cântări pe care el a învățat-o la întâlnirile noastre. -Nu știu cum se cântă cântarea asta, mi-a spus bătrânelul. Am început să îi fredonez melodia: “Obosit și-nfrânt de cale lungă”. Era cântarea preferată a lui Petrică. Ascultau cu atenție și încercau să cânte și ei cu mine.
-Noi suntem penticostali, mi-a spus bărânul. Într-adevar, pe masă am vazut o Biblie cu coperți verzi de vinilin.
-Însă nu avem predicator în biserica noastră și nu ne mai adunăm duminica. De aceea copiii noștri nu au de unde să învețe din Biblie. Fetița noastră mai merge la biserica ordodoxa română din sat atunci când moare cineva pentru că acolo primește colivă și corn.
-Singura biserică penticostală din apropiere ar fi la vreo 5 km de aici însă se ajunge acolo pe un drum de căruță și nu putem merge pe jos pentru că suntem bătrâni. Noi credem în Dumnezeu dar nu avem unde să mergem să ne închinam Lui, spune mama lui Petrica.
La plecare mă ridic în picioare și le cer permisiunea să spun o rugăciune pentru această familie ca să-i ocrotească Dumnezeu. Atunci femeia iese în fața casei și își strigă vecinele să vină la rugăciune. Îndată camera se umple de câteva famei și copii care au venit să se roage cu noi. Femeile se pleaca pe genunchi, copiii rămân în picioare iar bătrânelul sta șezând pe pat. Eu nu mă plec pe genunchi ca să nu îmi murdaresc pantalonii proaspăt călcați pe podeaua de argilă.
Când să spun: ”Tatăl nostru care locuiești în ceruri...” o femeie mă întrerupe și începe să se roage înaintea mea. Aștept să termine. Încep rugăciunea din nou, însa o altă femeie începe să se roage până să apuc să zic ceva. După ce se opreste cred că mi-a venit și mie rândul să mă rog, însă o altă persoană începe să spună o rugăciune. Practic nu am fost lăsat să mă rog până nu și-a spus fiecare rugăciunea.
La urmă de tot, după ce au fost epuizate toate cererile către Bunul Dumnezeu, mă rog și eu scurt, încredințându-i pe cei de fața mea în mâna cea bună a Domnului rugându-L să le dea pâinea cea de toate zilele și să-i hrănească așa cum își hrănește păsările cerului.
La plecare mă însoțesc cu toții până la mașina lăsată dincolo de pârâul fără pod. Fetița lui Petrică mă ține de mână. Spun că am ceva pentru dânșii, deschid portbagajul și le împart alimentele. Se bucură fiecare de cartofii, de varza, de uleiul, de făina, de mălaiul primit iar fetița lui Petrică primește o pungă cu pufuleți, fapt care o face să îi strălucească ochii de bucurie. Pe drumul de întoarcere mă gândesc la cuvintele lui Iisus: “Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți căci împărăția cerurilor este a celor ca ei.” “Ah, ma gândesc în sinea mea, dacă în fiecare săptămână ar veni cineva în bisericuța asta și în toate satele de țigani să le povestească copiilor despre Iisus, nu ar mai fi atați deținuți în Penitenciarele României. Dar cine ar merge între ei să facă asta?”
Sâmbăta următoare, Petrică se roagă din nou la întâlnirea noastră. De data asta îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a ascultat rugăciunea și fetița lui a rămas acasă. În curând vor fi din nou împreună.
Alte povești interesante despre o comunitate defavorizată le găsești aici:
https://satul70.wordpress.com/
Alo, Centrala...
Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stra lucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.
22 ianuarie 2010
Tati, ma imprumuti cu 25 de dolari?
Un om a venit de la munca tarziu, obosit si nervos, gasindu-si baiatul de 5 ani asteptand la usa .
-Tati, pot sa te intreb ceva?
-Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns omul
-Tati, cati bani castigi pe ora?
-Asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel de lucruri, spuse omul nervos.
-Doar vreau sa stiu...Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?
-Daca trebuie sa stii, castig 50$ pe ora.
-Ah, a raspuns micutul, cu capul plecat.
-Tati, imi imprumuti te rog 25$?
-Tati, pot sa te intreb ceva?
-Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns omul
-Tati, cati bani castigi pe ora?
-Asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel de lucruri, spuse omul nervos.
-Doar vreau sa stiu...Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?
-Daca trebuie sa stii, castig 50$ pe ora.
-Ah, a raspuns micutul, cu capul plecat.
-Tati, imi imprumuti te rog 25$?
16 noiembrie 2009
CHIAR TU
Doar pentru o clipa am vazut IUBIREA:
Avea chipul unei flori frumoase.
Am privit-o
Si n-am atins-o,
N-am strans-o la piept
De teama sa nu o strivesc.
Avea chipul unei flori frumoase.
Am privit-o
Si n-am atins-o,
N-am strans-o la piept
De teama sa nu o strivesc.
13 noiembrie 2009
Ce este succesul?
Zilele trecute, o prietenă de familie, studentă la ASE în București, avea de realizat o temă în care trebuiau intervievati 10 manageri. M-a întrebat și pe mine dacă pot răspunde la unele întrebări referitoare la managementul firmei, formularea strategiei și obiectivelor și alte lucruri asemănătoare. Ea aflându-se în București mi-a luat interviul prin telefon. La majoritatea întrebărilor a fost ușor de răspuns, pe loc, însa, la întrebarea despre succes pe care mi-a pus-o, nu am putut să-i răspund pe loc ci am rugat-o să imi dea un răgaz de cateva ore și să-i scriu răspunsul prin e-mail.
Am avut nevoie de ceva timp de reflecție interioară în care mi-am pus serios această întrebare căutând să ofer acel răspuns care sa mă satisfacă și pe mine.
Întrebarea pe care am primit-o și raspunsul pe care l-am trimis prin e-mail le-am reprodus în continuare.
"Cum percepeți succesul, ca individ și ca organizație?"
Succesul, pentru mine personal, înseamnă o stare de satisfacție și împlinire care rezultă în urma realizării concomitente a 3 deziderate ce trebuie să se afle în echilibru permanent:
A. Împlinire profesională
B. Împlinire pe plan familial
C. Împlinirea aspirațiilor sufletului
Voi spune că am succes doar dacă cele trei direcții au o valoare maximă și pozitivă in același timp.
Împlinirea profesională rezultă atunci când aptitudinile mele sunt folosite la maxim iar rezultatele muncii sunt conforme cu aspirațiile, îmi aduc satisfacție și sunt apreciate de cei din jur în seensul că sunt de folos societății. În acest caz, succesul pe plan profesional îl măsor prin împlinirea obiectivelor pe care mi le-am propus pe termen mediu și lung.
Dacă de exemplu îmi propun să devin peste un număr de ani senator în Parlamentul Romaniei și ating acest obiectiv, acest fapt îmi va aduce porțiunea de satisfacție pe care o aștept în cadrul dezvoltării profesionale (senator e doar un exemplu).
Dacă însă îmi ating acest scop iar în planul familial voi avea un eșec (divorț sau eșec în educația copilului) desigur nu voi spune că am avut succes deoarece echilibrul celor trei elemente a fost distrus. Nu există succes pe plan profesional dacă nu există implinire și pe plan familial, pentru mine cel puțin.
Dacă, de exemplu, voi avea împlinire și satisfacție sufletească atât în ce privește profesia cât și familia dar lipsește cea de-a treia latură, împlinirea aspirațiilor intime ale sufletului, de asemenea nu voi spune că am succes ci doar anumite satisfactii.
Dar ce inseamnă pentru mine ce-a de-a treia latură a succespului, împlinirea aspirațiilor sufletului?
Eu cred că in ființa mea, la fel ca și în alte ființe, a fost pus un dor adânc de a fi util celor din jur, de a-i ajuta pe cei în nevoie, de a le arăta celor dezorientați calea spre împlinire, adică contopirea cu Ființa Supremă. Atunci când mă implic ca voluntar în a alina suferința celor din jur și a-i ajuta să găsească lumina, atunci este împlinit și cel de-al treilea deziderat, împlinirea aspirațiilor sufletului.
În măsura în care toate cele trei obiective sunt împlinite concomitent, consider că am succes, sunt fericit și viața mea a lăsat o urmă de lumină in viața celor din jur, deci nu am trăit degeaba.
În ce privește partea a doua a întrebării: ”Cum percepeți succesul ca organizație?” răspunsul poate veni doar dacă se răspunde în prealabil la câteva întrebări:
1. Cine a stabilit obiectivele organizației?
2. Aceste obiective ale organizației sunt în acord cu aspirațiile, valorile și principiile celui care deține organizația?
3. Obiectivele stabilite de proprietarul organizației sunt în acord cu aspirațiile, valorile și cu principiile angajaților?
4. Dacă obiectivele sunt atinse și ele sunt în acord cu aspirațiile, valorile și principiile celui implicat în atingerea lor, se poate concluziona că organizația este de succes.
Articolul a fost publicat pentru prima dată în 13.11.2009
Revizuirea a fost făcută în 15.10.2022
Am avut nevoie de ceva timp de reflecție interioară în care mi-am pus serios această întrebare căutând să ofer acel răspuns care sa mă satisfacă și pe mine.
Întrebarea pe care am primit-o și raspunsul pe care l-am trimis prin e-mail le-am reprodus în continuare.
"Cum percepeți succesul, ca individ și ca organizație?"
Succesul, pentru mine personal, înseamnă o stare de satisfacție și împlinire care rezultă în urma realizării concomitente a 3 deziderate ce trebuie să se afle în echilibru permanent:
A. Împlinire profesională
B. Împlinire pe plan familial
C. Împlinirea aspirațiilor sufletului
Voi spune că am succes doar dacă cele trei direcții au o valoare maximă și pozitivă in același timp.
Împlinirea profesională rezultă atunci când aptitudinile mele sunt folosite la maxim iar rezultatele muncii sunt conforme cu aspirațiile, îmi aduc satisfacție și sunt apreciate de cei din jur în seensul că sunt de folos societății. În acest caz, succesul pe plan profesional îl măsor prin împlinirea obiectivelor pe care mi le-am propus pe termen mediu și lung.
Dacă de exemplu îmi propun să devin peste un număr de ani senator în Parlamentul Romaniei și ating acest obiectiv, acest fapt îmi va aduce porțiunea de satisfacție pe care o aștept în cadrul dezvoltării profesionale (senator e doar un exemplu).
Dacă însă îmi ating acest scop iar în planul familial voi avea un eșec (divorț sau eșec în educația copilului) desigur nu voi spune că am avut succes deoarece echilibrul celor trei elemente a fost distrus. Nu există succes pe plan profesional dacă nu există implinire și pe plan familial, pentru mine cel puțin.
Dacă, de exemplu, voi avea împlinire și satisfacție sufletească atât în ce privește profesia cât și familia dar lipsește cea de-a treia latură, împlinirea aspirațiilor intime ale sufletului, de asemenea nu voi spune că am succes ci doar anumite satisfactii.
Dar ce inseamnă pentru mine ce-a de-a treia latură a succespului, împlinirea aspirațiilor sufletului?
Eu cred că in ființa mea, la fel ca și în alte ființe, a fost pus un dor adânc de a fi util celor din jur, de a-i ajuta pe cei în nevoie, de a le arăta celor dezorientați calea spre împlinire, adică contopirea cu Ființa Supremă. Atunci când mă implic ca voluntar în a alina suferința celor din jur și a-i ajuta să găsească lumina, atunci este împlinit și cel de-al treilea deziderat, împlinirea aspirațiilor sufletului.
În măsura în care toate cele trei obiective sunt împlinite concomitent, consider că am succes, sunt fericit și viața mea a lăsat o urmă de lumină in viața celor din jur, deci nu am trăit degeaba.
În ce privește partea a doua a întrebării: ”Cum percepeți succesul ca organizație?” răspunsul poate veni doar dacă se răspunde în prealabil la câteva întrebări:
1. Cine a stabilit obiectivele organizației?
2. Aceste obiective ale organizației sunt în acord cu aspirațiile, valorile și principiile celui care deține organizația?
3. Obiectivele stabilite de proprietarul organizației sunt în acord cu aspirațiile, valorile și cu principiile angajaților?
4. Dacă obiectivele sunt atinse și ele sunt în acord cu aspirațiile, valorile și principiile celui implicat în atingerea lor, se poate concluziona că organizația este de succes.
Articolul a fost publicat pentru prima dată în 13.11.2009
Revizuirea a fost făcută în 15.10.2022
13 august 2009
M-am inscris la facultate
Vara aceasta am luat o decizie importanta: sa redevin student. In urma unei "provocari" din partea unui membru al familiei si ca urmare a unei introspectii personale am ales un domeniu nou pe care sa il studiez: DREPTUL.
Consider ca acest domeniu se apropie foarte mult de fiinţa şi construcţia mea ca persoană: sunt umanist, imi place argumentarea si logica, iubesc dreptatea si apreciez ca am o mare compasiune fata pe persoanele opresate.
Ca posibile piedici in luarea acestei decizi au fost luate in consideratie si urmatoarele:
Consider ca acest domeniu se apropie foarte mult de fiinţa şi construcţia mea ca persoană: sunt umanist, imi place argumentarea si logica, iubesc dreptatea si apreciez ca am o mare compasiune fata pe persoanele opresate.
Ca posibile piedici in luarea acestei decizi au fost luate in consideratie si urmatoarele:
11 aprilie 2008
Sase reguli simple care iti pot da fericirea sau chiar 7
Iata 6 reguli care iti pot da fericirea:
1. Elibereaza-ti inima de ura.
2. Elibereaza-ti mintea de neliniste.
3. Traieste simplu.
4. Daruieste mai mult.
5. Asteapta sa primesti mai putin.
6. Increde-te in dragostea Creatorului tau.
7. ....Completeaza tu daca ai descoperit regula a saptea...
Daca poti imbogati aceasta rubrica scrie-ti parerea. Multumesc!
1. Elibereaza-ti inima de ura.
2. Elibereaza-ti mintea de neliniste.
3. Traieste simplu.
4. Daruieste mai mult.
5. Asteapta sa primesti mai putin.
6. Increde-te in dragostea Creatorului tau.
7. ....Completeaza tu daca ai descoperit regula a saptea...
Daca poti imbogati aceasta rubrica scrie-ti parerea. Multumesc!
Niciodata sa nu renunti!
Winston Churchill a fost invitat, ca oaspete de onoare, sa tina discursul principal la festivitatea de absolvire a unui colegiu.
El a privit insistent in ochii fiecarui student, apoi a spus doar cinci cuvinte: "Niciodata, niciodata, niciodata nu renuntati."
Dupa aceea s-a asezat. Nici un student nu a uitat discursul lui.
El a privit insistent in ochii fiecarui student, apoi a spus doar cinci cuvinte: "Niciodata, niciodata, niciodata nu renuntati."
Dupa aceea s-a asezat. Nici un student nu a uitat discursul lui.
16 februarie 2007
Aseara am vizitat grupul Alcoolicilor Anonimi din Brasov
Ieri seara am avut o experienta deosebita: am participat la o intrunire a Alcoolicilor Anonimi din orasul meu. Mi-am dorit demult sa vad cu ochii mei si sa ascult cu urechile mele marturisirile unor alcoolici recuperati care, pentru a se proteja fata de societate, se prezinta cu numele mic si isi povestesc experienta.
I-am cautat prin Internet si i-am gasit pentru ca am fost martor la suferinta produsa familiei de un alcoolic, sotul unei prietene.
I-am cautat prin Internet si i-am gasit pentru ca am fost martor la suferinta produsa familiei de un alcoolic, sotul unei prietene.
04 decembrie 2006
Imparateaso...
Acum cateva zile, facand ordine printre hartiile mele, am gasit o poezie scrisa de mine in urma cu mai multi ani. Fiindca acest blog ma reprezinta, am crezut necesar sa includ aici si aceasta poezie. Nu am pretentii de poet. Cred ca aceasta poezie reprezinta oarecum casnicia mea cu Marta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)








