Aveam în grupul de consiliere de la Penitenciarul Codlea un deținut pe nume Petrică. Stătea mereu în prima bancă și participa cu interes la întâlnirile noastre. Nu era ca alți deținuți care, la sfârșitul întâlnirii veneau să ceara câte ceva, de fiecare data aceiași și de fiecare dată altceva: nu li se mai terminau cererile niciodată. Petrică nu cerea nimic.
Într-o sâmbătă dimineață, la ora noastră obișnuită de întâlnire, Petrică dorește să facă o rugăciune. În rugăciunea simplă pe care a rostit-o se rugă fierbinte pentru fetița lui ca să nu fie trimisă de către soția sa la orfelinat datorită lipsurilor materiale.
La sfârșitul întâlnirii l-am întrebat în particular despre ce este vorba. Mi-a spus că i-a scris mama sa cum că soția lui dorește să-i dea fetița la orfelinat în îngrijire temporară pentru că nu are ce să-i dea de mâncare. Însă el o ruga stăruitor să mai reziste încă două luni pâna se întoarce acasă.
Petrică fusese închis pentru faptul ca “luase” niște fier vechi din curtea unei instituții de stat, fier pe care îl dusese la un Centru de Reciclare a metalelor de unde primise ceva bani ca să cumpere de mâncare pentru familie.
În faza când încă se mai cerceta cazul său, polițistul care făcea ancheta i-a cerut mită 300 RON (aproximativ 80 Euro) ca să claseze acest caz și Petrică să scape de închisoare. Însă Petrică nu a avut de unde să plătească acești bani și a “plătit” cu vreo 3 ani de închisoare. Acum regreta fapta făcută și ne-a promis că niciodata, niciodată, chiar dacă ar fi să moară de foame, nu va mai fura nimic, nici un capăt de ață.
M-a rugat ca, dacă cumva ajung la fetița lui, să îi duc un caiet de școală și un creion.
Mi-a dat adresa unde se afla familia sa, la vreo 80 km de Brașov, într-un sat, lângă Rupea. Casa lui nu avea număr. De la Rupea urma să ajung în satul său pe un drum neasfaltat, într-o zona pitorească cu dealuri.
Înainte să plec de acasă spre locuința lui am pus în portbagaj niște alimente de bază de care bănuiam că familia lui ar avea nevoie.
Intrând în satul său, am întrebat de familia lui Petrică iar un domn mi-a spus că se află la marginea cealaltă a satului în zona numită ȚIGĂNIE. Ajuns aici, trec peste un pârâu fără pod. Pe dealul din față văd înșirate mai multe căsuțe mici, de lemn.
Urc câțiva metri până la prima locuință și întreb de familia lui Petrică.
-Eu sunt mama lui Petrică, îmi spune o femeie în vârstă. I-am spus cine sunt și cum am ajuns acolo.
-Poftiți înăuntru. Azi noapte am visat că veți veni aici, a zis ea. M-am mirat.
Am intrat într-un fel de bucătărie fără ușă în care, pe o vatră, se cocea ceva, ca un fel de plăcintă. Bucătaria nu avea dușumea sau gresie, ci pământul gol era podeaua sa. Din bucătărie intru în “sufragerie” adică singura cameră a acelui bordei. În cameră erau doua paturi, o masă, un dulap și o sobă. Pe unul dintre paturi stătea întins un bătrânel unscățiv, la vreo 60 de ani, care se ridică pe șezut atunci când am intrat în cameră. El era tatăl vitreg al lui Petrica și îmi spune că are o tumoare la creier. De aceea amețește repede și stă la pat.
Le spun motivul venirii mele acolo și anume ca să transmit un mesaj din partea lui Petrică pentru soția lui pentru ca aceasta să nu-și lase fetița la orfelinat. Părinții imi spun că au convins-o pe mama fetiței să nu o mai lase la orfelinat. Mama lui spune ca “a păruit-o bine” ca să renunțe. Soția lui Petrică se află în satul vecin fiindcă s-a dus să locuiasca la sora ei. Fetița lor o țineau bătrânii acum.
Tocmai atunci intră în cameră și fetița lui Petrică: o fetiță brunețică, dulce, de vreo șapte anișori, cu ochi limpezi chiar dacă hainele de pe ea erau ponosite. Era în clasa întâi la școală. Învăța să scrie. Deci problema fetiței lui Petrică se rezolvase: nu mai trebuia să meargă la orfelinat fiindcă o țineau bătrânii. Îi rog atunci să scrie un bilet lui Petrică să îl liniștească în legătură cu fetița sa.
Bătrânul îi cere fetiței caietul de școală să rupă de acolo o foaie ca să ii scrie câteva vorbe lui Petrică. Deși fetița era în clasa întâi, singurul ei caiet era un caiet primit gratuit de la guvernul Năstase (scria asta pe copertă), un caiet dictando deși copiii de clasa întâi învață să scrie pe niște caiete speciale Tip I sau Tip II. Atunci mi-am amintit de ce mi-a spus Petrică să ii duc un caiet și un creion fetiței sale și i le-am dat.
Dupa ce scrise scurta scrisoare catre Petrică, bătrânelul îmi arătă un bilet primit de la Petrică pe care erau scrise versurile unei cântări pe care el a învățat-o la întâlnirile noastre. -Nu știu cum se cântă cântarea asta, mi-a spus bătrânelul. Am început să îi fredonez melodia: “Obosit și-nfrânt de cale lungă”. Era cântarea preferată a lui Petrică. Ascultau cu atenție și încercau să cânte și ei cu mine.
-Noi suntem penticostali, mi-a spus bărânul. Într-adevar, pe masă am vazut o Biblie cu coperți verzi de vinilin.
-Însă nu avem predicator în biserica noastră și nu ne mai adunăm duminica. De aceea copiii noștri nu au de unde să învețe din Biblie. Fetița noastră mai merge la biserica ordodoxa română din sat atunci când moare cineva pentru că acolo primește colivă și corn.
-Singura biserică penticostală din apropiere ar fi la vreo 5 km de aici însă se ajunge acolo pe un drum de căruță și nu putem merge pe jos pentru că suntem bătrâni. Noi credem în Dumnezeu dar nu avem unde să mergem să ne închinam Lui, spune mama lui Petrica.
La plecare mă ridic în picioare și le cer permisiunea să spun o rugăciune pentru această familie ca să-i ocrotească Dumnezeu. Atunci femeia iese în fața casei și își strigă vecinele să vină la rugăciune. Îndată camera se umple de câteva famei și copii care au venit să se roage cu noi. Femeile se pleaca pe genunchi, copiii rămân în picioare iar bătrânelul sta șezând pe pat. Eu nu mă plec pe genunchi ca să nu îmi murdaresc pantalonii proaspăt călcați pe podeaua de argilă.
Când să spun: ”Tatăl nostru care locuiești în ceruri...” o femeie mă întrerupe și începe să se roage înaintea mea. Aștept să termine. Încep rugăciunea din nou, însa o altă femeie începe să se roage până să apuc să zic ceva. După ce se opreste cred că mi-a venit și mie rândul să mă rog, însă o altă persoană începe să spună o rugăciune. Practic nu am fost lăsat să mă rog până nu și-a spus fiecare rugăciunea.
La urmă de tot, după ce au fost epuizate toate cererile către Bunul Dumnezeu, mă rog și eu scurt, încredințându-i pe cei de fața mea în mâna cea bună a Domnului rugându-L să le dea pâinea cea de toate zilele și să-i hrănească așa cum își hrănește păsările cerului.
La plecare mă însoțesc cu toții până la mașina lăsată dincolo de pârâul fără pod. Fetița lui Petrică mă ține de mână. Spun că am ceva pentru dânșii, deschid portbagajul și le împart alimentele. Se bucură fiecare de cartofii, de varza, de uleiul, de făina, de mălaiul primit iar fetița lui Petrică primește o pungă cu pufuleți, fapt care o face să îi strălucească ochii de bucurie. Pe drumul de întoarcere mă gândesc la cuvintele lui Iisus: “Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți căci împărăția cerurilor este a celor ca ei.” “Ah, ma gândesc în sinea mea, dacă în fiecare săptămână ar veni cineva în bisericuța asta și în toate satele de țigani să le povestească copiilor despre Iisus, nu ar mai fi atați deținuți în Penitenciarele României. Dar cine ar merge între ei să facă asta?”
Sâmbăta următoare, Petrică se roagă din nou la întâlnirea noastră. De data asta îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a ascultat rugăciunea și fetița lui a rămas acasă. În curând vor fi din nou împreună.
Alte povești interesante despre o comunitate defavorizată le găsești aici:
https://satul70.wordpress.com/
