Suferința în iarnă

E atâta suferință în jur. Întoarcem capul ca să n-o vedem și urechile ni le astupăm cu muzică la căști.

Suntem în prag de iarnă. Printre mahalale Brașovului, printre canale, prin grotele de După Ziduri, în case părasite, în jurul gării, prin pădurile din jur există o specie numită om-animal. Nu pentru ca aș crede cumva în evouție. Eu cred în involutie. Dar aceste creaturi seamănă cu omul preistoric pentru că merg pe două picioare, au barbă ca de leu și un miros puternic de câini vagabonzi. Supraviețuiesc ca animalele zbătându-se doar pentru hrana de azi.

De la urși au căpătat îndemânarea de a găsi mâncare în containere. De la om au moștenit plăcerea de a savura alcool. În fiecare zi găsesc atâta băutură abandonată în sticle începute încât le este suficient pentru a-și menține constantă concentrația din sânge. Tremură atunci aceasta scade și cerșesc bani pentru pâine de la oamenii-oameni. Aceștia le oferă generos hârtii de un leu pe care le strâng pentru a cumpăra de la alimentară spirt albastru. Știu chiar să socotească cât costă un flacon.

Într-o toamnă am întâlnit la Poarta Schei o astfel de ființă cu barbă. - Sunteți domnul Vali, nu-i așa? Ne-am cunoscut la Penitenciarul Codlea, mi-a zis o față necunoscută. - Da, acum te cunosc, i-am răspuns, după ce i-am văzut ochii. - Vine iarna, domnu Vali și e frig afară. Vreau să vă rog pentru Roland. E mai tânăr ca noi și nu ar rezita în ger. Ajutați-l să-și găsească un adăpost pentru această iarnă. Noi suntem mai rezisenți, putem dormi în clădiri părăsite, fără geamuri iar dacă cumva înghețăm, nu e o pierdere prea mare. Dar el e tânăr. Ajutați-l!

Cât a fost vară sau toamnă călduroasă, a fost bine pentru aceste neființe. Gaseau ușor mâncare-ntre gunoaie, chiar și haine mai găseau. Noaptea le era chiar plăcut să doarmă sub stele. Acum însă se tem pentru că știu ce au îndurat iarna trecută când termomentrul arăta minus șaptesprezece grade.

Când cade zăpada povestea se schimba. Omătul acoperă gunoaiele și vor suferi de foame. Încălțămintea ruptă se udă și picioarele îngheață. Noaptea e mai lungă, sub stele e greu când crapă lemnele de frig.

Cei mai norocoși dintre ei au prieteni printre vânzătorii de la chioșcuri obișnuiți cu frigul. Sau mai cunosc vreun chelner de la care primesc un ceai fierbinte.

Dar majoritatea acestor oameni-animale nu sunt prietenoase. Au suferit mult din partea oamenilor-oameni. Datorită mirosului de porc pe care îl degajă sunt evitați, ținuți la distanță. Frumoasa barbă nepieptănată de diferite nuanțe le ține de cald cald iar părul vulvoi, încleiat, e ca o căciulă. Înfofoliți cu multe rânduri de zdrente, groase și subțiri, ei pot rezista la Polul Nord.

Datorită frigului de iarna trecută, unora le-au înghețat degetele și acum umblă în cârje sau sunt împinși pe un cărucior cu cauciucul spart de către un amic de băutură cu nasul roșu, umflat și vânăt. De fapt nu toți au cârje. Unii au doar niște bețe groase din pădure care le slujesc drept sprijin la mers.

Cei mai multi nu vorbesc cu nimeni. Poate în cel mai bun caz, mormăie câte ceva cu alții de teapa lor sau atunci când primesc milă de la cineva. Dacă primesc ceva bani din cerșit, își cumpără în primul rând doza zilnică de alcool medicinal să se încalzească. Aceasta le subțiază puțina minte care le-a mai rămas, voința le-o suprimă și le topește și speranța că ar putea evolua în oameni.

Dacă ai văzut astfel de specii, probabil, întorci și tu capul în direcția opusă, ca și mine. Nu vrem să ne stricăm cheful de viață, de muncă și de fericire pe care-l mai avem. În casele noastre e cald acum căci centrale Viessmann își fac bine treaba chiar dacă gazul din Rusia se va scumpi la iarnă. Scoatem hrană din frigider oricâtă vrem și o încălzim la microunde. Poate mai servim o pizza în oraș din când în când. Iar când ne premiem, ne cumpăram o ciocolata sau un fruct exotic adus din țările calde. Suntem bucuroși dacă avem în jurul nostru copii care cresc falnici ca stejarii și mergem cu ei la schii sau la patinoar.

Dar ce faci dacă vezi din întâmplare copii de oameni-animale? Dar când vezi un betiv zdrențuros zăcând în propria urină, în noaptea de Crăciun în care ninge cu fulgi mari pe acorduri de Silent Night? Ne prefacem că nu îi observăm?

Pe unii dintre acești copii lipsiți de viitor îi poți vedea cum inspiră din pungi cu aurolac. Au o privire pierdută și mers împleticit. Sunt sute de astfel de băieți și fete prin canalele noastre. Domnișoarele rămân uneori însărcinate în somn. Sunt copii fugiți de acasă să scape de bătaia unui tată alcoolic, copii ce niciodată nu au auzit un ”Te iubesc!”

Nu au avut cărți și caiete de școală, nu știu să citească sau să scrie. Ei vor fi oamenii-animale de mâine. Parte din ei devin infractori fără voie ajungând la penitenciar.

Pe unul dintre ei l-am cunoscut la Codlea. Un tânăr chipeș numit Roland. Ne-am împrietenit. Când s-a eliberat a plecat la Brăila devenind cioban la un patron fără suflet. După câteva luni nu i-a mai dat banii conveniți transformându-l în sclav fără drepturi.

A fugit de acolo și s-a întors la Brașov. În spatele bisericuței catolice de lângă Tearul Dramatic și-a întâlnit colegii de penitenciar mai mari, cu experiența iernilor aspre. Acolo ei fac de strajă și foc toată noaptea și învârt ciorba de bolovani într-un ceaun în care au aruncat ceva legume și sare. Fiecare e cu sticla lui. Cel care nu a găsit vreuna, primește cu drag de la colegi. Alcoolul le dă putere și le zdrobește voința.

Prietenii lui Roland m-au întânit la Poarta Schei rugându-mă să am grijă în acea iarnă de el. L-am întâlnit a doua zi tot acolo adus de confrați. - Domnu Vali, nu v-ați schimbat deloc, mi-a zis Roland, un tânăr uscățiv îmbrăcat cam subțirel. L-am dus la prietenul meu Geza, maghiar din născare, care mai adăpstește sub acoperișul lui foști pușcăriași, boschetari sau adolescenți fugiți de acasă. Pe toți îi înregistrează la postul de Poliție din satul lui ca să nu fie probleme. Soția lui se uită pieziș când mai aduce un oaspete în casă.

Pe Roland, după ce l-a primit, l-a pus să se spele. Avea râie pe spate. I-a tratat rănile și i-a dat haine curate de schimb. I-a pus așternut curat pe un pat într-o cameră încălzită cu lemne care avea și o masă și un scaun. Pe masă era o Biblie cu coperțile tocite și paginile picurate cu lacrimi de boschetari. L-a pus să învețe cele Zece Porunci. Roland le-a învățat. Roland știa foarte frumos să citească, precum un crainic de radio la un post național.

Când a venit primăvara, Roland a plecat fără să-și ia rămas bun și fără să mulțumească. Primise de la cineva 20 de lei și a considerat de ajuns ca să-și ia viața în mâini și să redevină liber să cumpere lichiorul albastru cu gust de farmacie.

Ulterior l-am întâlnit la bisericuța catolică de lângă Teatrul Dramatic. Hainele nu mai erau curate, ba chiar puțeau. - Domnu Vali, nu vă supărați pe mine. Eu sunt un om liber. Nu pot trăi într-o casă normală. I-am admirat dorința de libertate. Am văzut ce înseamnă libertate fără voință și dorință de a trăi ca un om-om. Am văzut din nou un om-animal. Alcoolul a biruit din nou.

Ce am putea face pentru ei?

Întoarcem capul și grăbiți urcăm în autobuzul care ne duce în apartamentul călduros de la bloc.

Le dăm 10 lei și ne-am făcut datoria.
Ne facem semnul crucii și spunem o scurtă rugaciune în gând către Fecioara Maria pentru ca Dumnezeu să se îndure de ei.
Strigăm la ei să plece departe de noi. Dacă nu ascultă, aruncăm cu ceva după ei.
Îi dăm pe mâna poliției comunitare pentru că au încercat să smulgă sacoșa cu mâncare din mâna unei pensionare.
Ii înregimentăm într-o casă de copii, pe cei cu vârsta corespunzătoare.
Scriem un articol despre ei în ziarul Transilvania Express.
Le facem o poză și o punem în Internet.
Le întindem un măr și o chiflă.
Îi visăm noaptea într-un coșmar.
Sau…………..?
Tu cei ai face?

Daca ai un raspuns la aceasta intrebare, fă-mi-l și mie cunoscut. Aș vrea să știu ce este de făcut. Acuuum, până nu vine zăpada!

Altfel, până la primăvară, te invit să vezi cum îi inmormântează Primăria în cimitirul săracilor. Iar pe cei care scapă cu viața în acest sezon, te invit să ii privești la Penitenciarul Codlea. Unde ai prefera să îi găsești?

Scrie-mi te rog răspunsul tău la comentarii. Ce putem face pentru copiii de om-animal? Cum să reacționăm cu efect pozitiv la suferința din jur? Ce soluții găsim pentru refugiații de război? Cum putem opri războiul? Dar suferința?

Ai curajul sa bei apa din muntii Ciucas?

La sfarsitul lui august 2015 am trecut pe langa cabana Ciucas. Cladirea are un aspect frumos in exterior desi e cam mare si e inconjurata de un imens gard de lemn. Am fost trist sa vad parcate alaturi masini 4 x 4, microbuze si ATV-uri. Nu mai este salbaticia de alta data. 

Uneori e periculos sa lucrezi cu romii

Lucrez ca voluntar in satul celor 70 de bordeie din decembrie 2009, deci de un an si jumatate. M-am legat sufleteste de acesti oameni si in special de copii.
Multi cunoscuti de-ai mei m-au “incurajat” sa renunt si sa aleg un alt domeniu in care sa am satisfactii mai mari si in care sa reusesc. Mi s-a prezis ca nu voi avea rezultate si ca voi abandona cand voi intelege ca nu merita sa te sacrifici pentru acesti oameni. Am ignorat toate aceste sfaturi considerand ca persoanele respective gresesc pe motive rasiale.
Insa nu pot nega faptul ca de mai multe ori am avut mari probleme din partea unor locuitori din acest sat.
Citeste continuarea aici

Povestea unui detinut pe viata eliberat

Cand vorbesc despre detinutii pe viata parca ma mananca ceva pe sira spinarii. Sa stii ca esti inchis intr-o celula pentru tot restul vietii nu este usor de suportat. Am vazut astfel de detinuti si la Penitenciarul Codlea unde activez ca voluntar. Am vorbit cu unii din ei printre grilajele de fier care ii opreau sa iasa din camera. Cu un altul am vorbit fata in fata, liber, la intalnirile pe care le avem cu persoanele private de libertate. Ii privesc cu compatimire si parca as dori sa fac ceva pentru ei dar nu stiu ce.
Un prieten de-al meu, tot din Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Mihai Enea, a facut o promisiune unui vieţaş. Mai jos este redat articolul scris de el. Parca mi-as dori sa fac si eu ceva asemanator pentru un alt detinut pe viata, Robert pe care l-am intalnit la Codlea. Exemplul prietenului meu ma inspira....
Citeste mai mult aici

Strangem impreuna pachete cu daruri pentru copii?

Te invit sa facem ceva cu folos pana la Craciun.
Doresc sa strangem pentru copiii din Satul 70 un numar de 200 de pachete cu cadouri.
Ne poti ajuta sa ne atingem scopul?

Citeste mai mule informatii aici:
http://copilandria.wordpress.com/2010/12/21/copilandria-continua/

Ce ai mancat azi dimineata?

Redau mai jos o poezie scrisa de mine in urma unor trairi interioare intense avute in urma contactului cu tineri drogati. Desi stiam de existenta lor, de curand am putut sa ii vad de foarte aproape.
M-am gandit la cata suferinta pot provoca parintilor lor.

S.O.S. – HELP !!!

Dupa cum sti, de aproape opt ani, lucrez ca voluntar al Serviciului Umanitar pentru Penitenciare. Aici ne ocupam de reintegrarea detinutilor in societate si sprijinrea famiilor lor (in special a copiilor acestora).
Am intalnit o situatie speciala si iti cer sprijinul. Lucrez de luna trecuta cu familiile a doi detinuti dintr-un sat din judetul Covasna. Satul acesta este destul de izolat de restul localitatilor iar aici, am descoperit ca sunt mai multe persoane private de libertate aflate in diferite penitenciare din Romania.
Satul (sau ma bine zis, catunul) are 70 de case in care locuiesc tot atatea familii. Unele familii au pana la 14 copii. Dupa cum banuiesti ei sunt de etnie tiganeasca insa nu sunt vinovati ca s-au nascut in acest mediu. Iarna nu poti ajunge in sat decat pe jos sau, eventual daca ai masina de teren echipata cu lanturi. Mijloacele curente de deplasare pana la soseaua judeteana sunt carutele trase de cai. Ele indeplinesc si rolul de SALVARE cand cineva trebuie sa se interneze in spital pentru vreo problema medicala.
M-am legat afectiv de aceste doua familii, fiecare cu cate 4 copii, intretinute doar de mame deoarece tatii sunt in puscarie. Insa nu pentru aceste familii iti scriu ci pentru restul de 68 de familii care traiesc in conditii asemanatoare, sau mai grele. Veniturile lunare ale acestor doua familii constau doar in ajutoarele de stat pentru copii (pentru un copil 10 Eur/luna sau 40 RON si 20 Euro sau 80 RON pentru un adult).
Citeste continuarea aici....

Fetița lui Petrică

Aveam în grupul de consiliere de la Penitenciarul Codlea un deținut pe nume Petrică. Stătea mereu în prima bancă și participa cu interes la întâlnirile noastre. Nu era ca alți deținuți care, la sfârșitul întâlnirii veneau să ceara câte ceva, de fiecare data aceiași și de fiecare dată altceva: nu li se mai terminau cererile niciodată. Petrică nu cerea nimic.

Într-o sâmbătă dimineață, la ora noastră obișnuită de întâlnire, Petrică dorește să facă o rugăciune. În rugăciunea simplă pe care a rostit-o se rugă fierbinte pentru fetița lui ca să nu fie trimisă de către soția sa la orfelinat datorită lipsurilor materiale.

La sfârșitul întâlnirii l-am întrebat în particular despre ce este vorba. Mi-a spus că i-a scris mama sa cum că soția lui dorește să-i dea fetița la orfelinat în îngrijire temporară pentru că nu are ce să-i dea de mâncare. Însă el o ruga stăruitor să mai reziste încă două luni pâna se întoarce acasă.

Petrică fusese închis pentru faptul ca “luase” niște fier vechi din curtea unei instituții de stat, fier pe care îl dusese la un Centru de Reciclare a metalelor de unde primise ceva bani ca să cumpere de mâncare pentru familie.

În faza când încă se mai cerceta cazul său, polițistul care făcea ancheta i-a cerut mită 300 RON (aproximativ 80 Euro) ca să claseze acest caz și Petrică să scape de închisoare. Însă Petrică nu a avut de unde să plătească acești bani și a “plătit” cu vreo 3 ani de închisoare. Acum regreta fapta făcută și ne-a promis că niciodata, niciodată, chiar dacă ar fi să moară de foame, nu va mai fura nimic, nici un capăt de ață.

M-a rugat ca, dacă cumva ajung la fetița lui, să îi duc un caiet de școală și un creion.

Mi-a dat adresa unde se afla familia sa, la vreo 80 km de Brașov, într-un sat, lângă Rupea. Casa lui nu avea număr. De la Rupea urma să ajung în satul său pe un drum neasfaltat, într-o zona pitorească cu dealuri.

Înainte să plec de acasă spre locuința lui am pus în portbagaj niște alimente de bază de care bănuiam că familia lui ar avea nevoie.

Intrând în satul său, am întrebat de familia lui Petrică iar un domn mi-a spus că se află la marginea cealaltă a satului în zona numită ȚIGĂNIE. Ajuns aici, trec peste un pârâu fără pod. Pe dealul din față văd înșirate mai multe căsuțe mici, de lemn.

Urc câțiva metri până la prima locuință și întreb de familia lui Petrică.
-Eu sunt mama lui Petrică, îmi spune o femeie în vârstă. I-am spus cine sunt și cum am ajuns acolo.
-Poftiți înăuntru. Azi noapte am visat că veți veni aici, a zis ea. M-am mirat.

Am intrat într-un fel de bucătărie fără ușă în care, pe o vatră, se cocea ceva, ca un fel de plăcintă. Bucătaria nu avea dușumea sau gresie, ci pământul gol era podeaua sa. Din bucătărie intru în “sufragerie” adică singura cameră a acelui bordei. În cameră erau doua paturi, o masă, un dulap și o sobă. Pe unul dintre paturi stătea întins un bătrânel unscățiv, la vreo 60 de ani, care se ridică pe șezut atunci când am intrat în cameră. El era tatăl vitreg al lui Petrica și îmi spune că are o tumoare la creier. De aceea amețește repede și stă la pat.

Le spun motivul venirii mele acolo și anume ca să transmit un mesaj din partea lui Petrică pentru soția lui pentru ca aceasta să nu-și lase fetița la orfelinat. Părinții imi spun că au convins-o pe mama fetiței să nu o mai lase la orfelinat. Mama lui spune ca “a păruit-o bine” ca să renunțe. Soția lui Petrică se află în satul vecin fiindcă s-a dus să locuiasca la sora ei. Fetița lor o țineau bătrânii acum.

Tocmai atunci intră în cameră și fetița lui Petrică: o fetiță brunețică, dulce, de vreo șapte anișori, cu ochi limpezi chiar dacă hainele de pe ea erau ponosite. Era în clasa întâi la școală. Învăța să scrie. Deci problema fetiței lui Petrică se rezolvase: nu mai trebuia să meargă la orfelinat fiindcă o țineau bătrânii. Îi rog atunci să scrie un bilet lui Petrică să îl liniștească în legătură cu fetița sa.

Bătrânul îi cere fetiței caietul de școală să rupă de acolo o foaie ca să ii scrie câteva vorbe lui Petrică. Deși fetița era în clasa întâi, singurul ei caiet era un caiet primit gratuit de la guvernul Năstase (scria asta pe copertă), un caiet dictando deși copiii de clasa întâi învață să scrie pe niște caiete speciale Tip I sau Tip II. Atunci mi-am amintit de ce mi-a spus Petrică să ii duc un caiet și un creion fetiței sale și i le-am dat.

Dupa ce scrise scurta scrisoare catre Petrică, bătrânelul îmi arătă un bilet primit de la Petrică pe care erau scrise versurile unei cântări pe care el a învățat-o la întâlnirile noastre. -Nu știu cum se cântă cântarea asta, mi-a spus bătrânelul. Am început să îi fredonez melodia: “Obosit și-nfrânt de cale lungă”. Era cântarea preferată a lui Petrică. Ascultau cu atenție și încercau să cânte și ei cu mine.

-Noi suntem penticostali, mi-a spus bărânul. Într-adevar, pe masă am vazut o Biblie cu coperți verzi de vinilin.
-Însă nu avem predicator în biserica noastră și nu ne mai adunăm duminica. De aceea copiii noștri nu au de unde să învețe din Biblie. Fetița noastră mai merge la biserica ordodoxa română din sat atunci când moare cineva pentru că acolo primește colivă și corn.
-Singura biserică penticostală din apropiere ar fi la vreo 5 km de aici însă se ajunge acolo pe un drum de căruță și nu putem merge pe jos pentru că suntem bătrâni. Noi credem în Dumnezeu dar nu avem unde să mergem să ne închinam Lui, spune mama lui Petrica.

La plecare mă ridic în picioare și le cer permisiunea să spun o rugăciune pentru această familie ca să-i ocrotească Dumnezeu. Atunci femeia iese în fața casei și își strigă vecinele să vină la rugăciune. Îndată camera se umple de câteva famei și copii care au venit să se roage cu noi. Femeile se pleaca pe genunchi, copiii rămân în picioare iar bătrânelul sta șezând pe pat. Eu nu mă plec pe genunchi ca să nu îmi murdaresc pantalonii proaspăt călcați pe podeaua de argilă.

Când să spun: ”Tatăl nostru care locuiești în ceruri...” o femeie mă întrerupe și începe să se roage înaintea mea. Aștept să termine. Încep rugăciunea din nou, însa o altă femeie începe să se roage până să apuc să zic ceva. După ce se opreste cred că mi-a venit și mie rândul să mă rog, însă o altă persoană începe să spună o rugăciune. Practic nu am fost lăsat să mă rog până nu și-a spus fiecare rugăciunea.

La urmă de tot, după ce au fost epuizate toate cererile către Bunul Dumnezeu, mă rog și eu scurt, încredințându-i pe cei de fața mea în mâna cea bună a Domnului rugându-L să le dea pâinea cea de toate zilele și să-i hrănească așa cum își hrănește păsările cerului.

La plecare mă însoțesc cu toții până la mașina lăsată dincolo de pârâul fără pod. Fetița lui Petrică mă ține de mână. Spun că am ceva pentru dânșii, deschid portbagajul și le împart alimentele. Se bucură fiecare de cartofii, de varza, de uleiul, de făina, de mălaiul primit iar fetița lui Petrică primește o pungă cu pufuleți, fapt care o face să îi strălucească ochii de bucurie. Pe drumul de întoarcere mă gândesc la cuvintele lui Iisus: “Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți căci împărăția cerurilor este a celor ca ei.” “Ah, ma gândesc în sinea mea, dacă în fiecare săptămână ar veni cineva în bisericuța asta și în toate satele de țigani să le povestească copiilor despre Iisus, nu ar mai fi atați deținuți în Penitenciarele României. Dar cine ar merge între ei să facă asta?”

Sâmbăta următoare, Petrică se roagă din nou la întâlnirea noastră. De data asta îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a ascultat rugăciunea și fetița lui a rămas acasă. În curând vor fi din nou împreună.

Alte povești interesante despre o comunitate defavorizată le găsești aici:
https://satul70.wordpress.com/

Alo, Centrala...

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele  telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stra lucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.

Tati, ma imprumuti cu 25 de dolari?

Un om a venit de la munca tarziu, obosit si nervos, gasindu-si baiatul de 5 ani asteptand la usa .
-Tati, pot sa te intreb ceva?
-Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns omul
-Tati, cati bani castigi pe ora?
-Asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel de lucruri, spuse omul nervos.
-Doar vreau sa stiu...Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?
-Daca trebuie sa stii, castig 50$ pe ora.
-Ah, a raspuns micutul, cu capul plecat.
-Tati, imi imprumuti te rog 25$?